Rechizitele supărate

Rechizitele supărate       

Copyright 2018 Rebeca Butnariu

Autor: Rebeca  Butnariu

A fost odată un băiețel năzdrăvan căruia îi plăcea foarte mult să se joace afară, cu mașinile, cu mingea, cu nisip, cu pământ și pietre,  de se  murdărea foarte tare, dar băiatului  nu-i plăcea să se spele pe mâini.

Într-o zi, obosit de atâta joacă, baiețelul intră în casă, dar nu o  ascultase pe mama care îi spusese să se spele pe mâini, ci se duse direct în camera sa şi se aşeză la măsuță. Băiețelul luă o foaie albă de hârtie și un creion și vru să deseneze, dar creionul nu mai vru să scrie și începu să plângă. Băiețelul, nedumerit, se uită la creionul ce avea vârful ascuțit dar totuși nu lăsa nici o urmă pe foaia de hârtie.

– De ce plangi creionașule?  întrebă baiețelul.

– Sunt foarte supărat pentru că nu te-ai spălat pe mâini și m-ai murdărit și pe mine, zise creionașul. Iar foaia de hartie interveni și ea :

– Nici eu nu ma voi lăsa murdărită de pămînt, căci mâinile tale nu sunt spălate. Atunci, băiatul luă o cariocă, dar nici carioca nu vru să scrie și-i spuse băiatului :

– O, mi-ai murdărit hăinuța ! Nu vezi ce rochiță albastră și frumoasă am eu ? zise carioca.

Dar băiatul nu o băgă în seamă, căci nu-i plăcea să se spele pe mâini și luă o bucată de plastelină, dar aceasta se făcuse atât de tare încât băiatul nu o putea modela. O lăsă deoparte și luă o carte de povești, dar cartea nu voi să se deschidă, ci doar îi vorbi băiatului :

– Nu vreau să mă murdărești, nu te-ai spălat pe maini. Băiatul lăsă cartea și luă acuarelele să picteze, dar și acestea se uscară atât de tare încât băiatul nu le putea folosi. Atunci, supărat, se duse la mama sa și-i spuse :

– Mama, vreau să desenez, dar creionul nu vrea să scrie, carioca nu vrea să coloreze, cartea nu vrea să se deschida, plastelina s-a întărit, iar acuarelele s-au uscat așa de tare, încât nu le pot folosi.

– Cum așa ? întreabă mama mirată. Oare de ce s-au supărat toate pe tine ? Spune-mi adevărul, dragul meu.

– Păi , toate rechizitele mi-au spus că nu mă vor lăsa să le folosesc, pentru că le murdăresc și pe ele cu mâinile mele murdare.

– Aha , zise mama, de aceea s-au supărat toate pe tine. Dar să știi că și eu sunt supărată, pentru că nu ți-ai spălat mânuțele. Băiețelul pleacă capul rușinat și se îndreaptă spre baie.

– Te-am așteptat! zise săpunul.

– Și eu ! completă apa.

– Dar și eu ! spuse prosopul.

Băiețelul se spală bine pe maini, se șterse cu prosopul și se întoarse în camera lui. Se așeză la măsuță, iar creionul, foaia, carioca,  cartea de povești, plastelina și acuarelele, îl lăudară toate în cor, strigând :

– BRAVO !!! Acum ne face mare placere să ne jucăm cu tine ! Și băiatul a realizat un desen frumos, pe care l-a dăruit mamei sale, pentru ca să fie iertat pentru neascultarea lui.

Mama s-a bucurat foarte mult și a lipit desenul băiatului pe frigider, pentru ca să îl vadă și tata când se va întoarce de la muncă.

– Bravo, dragul meu, l-a felicitat și tata ! Tine minte, atunci când respecți regulile de igienă, vei realiza multe lucruri frumoase, iar noi te vom lăuda de fiecare dată.

Băiatul și-a promis, că niciodată nu va mai lucra cu mâinile murdare  și va avea grijă întotdeauna să se spele pe maini.

Publicat în Articole, Poveștile mele | Etichetat , | Lasă un comentariu

 

     Ursul-Uriaș și cei trei ursuleți ascultători      

Autor: Rebeca  Butnariu

 

A fost odată, o familie de ursuleți,  formată din Tata-Urs, Mama-Urs și trei ursuleți drăguți și veseli.

Într-o zi de vară, când murele începeau să se coacă, Tata-Urs și Mama-urs au plecat în pădure să le aducă ursuleților câte un coșuleț cu bunătăți de-ale pădurii. După ce le-au dat indicațiile necesare s-au îndepărtat de mica lor căsuță iar puișorii de urs au rămas acasă.

Tata-Urs, urcă înspre cele mai înalte păduri în căutarea hranei iar Mama-Urs rămăsese mai pe apropape de casă și culesese în coșuleț, numai bunătăți pentru puișorii cei drăgălași.

Nu după mult timp de la plecarea Tatălui-Urs și Mamei-Urs, la ușa căsuței ursuleților apăru un Urs-Uriaș, din acela pe care micii puișor nici  nu mai văzură vreodată. Ursuleții se jucau liniștiți dar la vederea uriașului se speriară foarte tare, traseră repede perdelele pe geam, puseseră zăvorul dublu pe ușă și s-au ascuns speriați sub masă. Ursul-Uriaș se apropie de căsuță și întrebă cu vocea sa puternică, încât și veverițele o luară la fugă speriate:

– Cine locuiește aici?

Ursuleții nu-i  răspunseră căci tare se mai temeau și tremurau de frică. Ursul-Uriaș, nedumerit că nu primește niciun răspuns, întrebă a doua oară:

– Cine locuiește aici?

Liniște. Nici de această dată Ursul-Uriaș nu primi răspuns. Atunci se gândi ursul, să observe puțin acea mică căsuță. Se uită la geamuri, perdelele erau trase. Se uită la ușă, o împinse puțin, ușa era încuiată.

– Ooo, dar stai! Am văzut ceva aici! Zise ursul. Lângă clanță se afla un zăvoraș pe care-l puteai închide pe dinafară.

– Hă, hă ! Stați că vin eu la voi! Nu vreți să spuneți cine locuiește aici!? O să aflu singur!

Și încercă ursul să deschidă ușa, ridicând acel zăvor, dar nu reuși, pentru că laba lui era foarte mare și ușa era foarte mică.

– Ehehe! Ce-am crezut eu că o să reușesc!

Atunci, ursul  se aplecă, luă o crenguță subțire și încercă a scotoci zăvorul și mai-mai că era pe ce să-l deschidă când deodată,  în spatele lui, se aude foșnet. Ursul se întoarse mirat.

– Cine credeți că era, copii? Era tocmai Mama-Urs.

– Hehehei! Dar ce cauți tu la căsuța mea? Întrebă Mama-Urs.

– Ăăă… Bună ziua! Se bălbâi Ursul-Uriaș.

– Am întrebat cine locuiește aici și nimeni nu vrea să-mi răspundă, atunci m-am gândit să deschid ușa și să văd eu singur!

– Doamne ferește! Să nu faci una ca asta, zise Mama-Urs. Sunt puișorii mei înăuntru. Vai, săracii, cred că i-ai speriat foarte tare!

– Ăăă….îmi pare rău…zise Ursul-Uriaș.

– Trebuie să-ți ceri scuze! Spuse Mama-Urs.

– Ăăă…bine! Mă scuzați și n-o să-i mai sperii!

– Bine! Dar tu ce cauți pe-aici? Tu ești un urs din altă parte! Ce cauți tu în pădurea noastră?

– M-am rătăcit, și eram și eu curios să văd cine locuiește în căsuța aceasta mică.

– Păi, uite! Aceasta este casa mea, zise Mama-Urs și te rog să pleci mai departe în țara ta și să-mi lași puișorii în pace!

– Ăăă… sigur! Îmi cer iertare încă odată! Promit că n-o să mai vin niciodată pe aici să-i sperii pe puișorii tăi! Te rog să mă ierți, zise Ursul-Uriaș.

– Bine! Te iert! La revedere! Răsuflă ușurată că scăpase de acel urs uriaș. Mama-Urs bătu la ușă și spuse:

– Deschideți, sunt eu, mama voastră. Ursuleții, auzind vocea mamei, i-au dat drumul și au fugit repede și s-au ascuns sub masă.

– Puișori! Veniți la mama! Am încuiat ușa, nu vă fie frică!

– Mămico, ce ne-am mai speriat de tare!

– Dar ce s-a întâmplat?

– Păi a venit cineva, așa… uriaș semăna ca noi, ca urșii, dar era foarte mare! Și… dacă deschidea ușa și băga mâna ne dărăma căsuța și ne mânca pe toți!

– Ei… nu vă mânca, că era un urs, dar ce v-a întrebat?

– Păi ne-a întrebat cine locuiește aici!

– Și voi ce-ați făcut?

– Păi, am tras repede perdelele și-am pus și zăvorul dublu pe ușă.

– Bravo, copii! Mă bucur că ați fost ascultători, a zis Mama-Urs.

– Ce bine, ce bine că ați ascultat! Data viitoare, să faceți la fel! Și să nu cumva să intrați la vorbă cu vreun străin, da? Să nu primiți pe niciun străin în casă! Dacă ursul acela uriaș ar fi băgat laba pe ușă, sigur s-ar fi dărămat căsuța noastră, la cât de mare și puternic era. Mă bucur că ați fost ascultători! Uite veniți aici, cred că sunteți flămânzi, v-am adus adus un coșuleț cu mure proaspete și alte bunătăți. Haideți să serviți!

– Mulțumim, mulțumim, mămico!

– Bine, după ce o să terminați de mâncat, știți ce aveți de făcut?

– Da! Facem ordine la jucării! Trebuie să le punem la locul lor! Noi ne-am jucat și când l-am văzut pe urs ne-am speriat și le-am lăsat toată casa aruncate.

– Bine, bine faceți ordine, și apoi puteți să continuați joaca, ați înțeles?

– Da, mămico, au răspuns ursuleții.

Și mama se apucă să facă treabă prin casă.  Împături rufele, spălase alte rufe, spălase vasele, aranjase bucătăria, dădu cu mătura pe podeaua și se pregăti să prepare cina, pentru că Tata-Urs trebuia să se întoarcă îndată de la muncă.

Mama-Urs  termină treaba și ieși afară cu o găleată cu apă să o arunce la tulpina unui copăcel, când,  văzu pe cărare că tocmai venea Tata-Urs acasă.

-Hmmm! Da ce miroase aici, spuse Tata-Urs. Miros străin. Cine o fi fost pe la ursululeții mei astăzi? zise tata, care venea cu două coșulețe pline cu mure, bunătăți și conuri de brad pentru puișorii cei drăgălași.

Mama-Urs îl întâmpină:

-Bine ai venit!

-Bine te-am găsit! Dar cine a fost la noi?

– Păi uite, tocmai ce mă întorceam din pădure cu coșul plin de mure și am văzut la ușa noastră un urs uriaș care se chinuia cu ajutorul unui băț să deschidă ușa ursuleților noștri și să-i sperie.

-Aha? Care va să zică, și ce-ai făcut?

-Păi l-am certat cum se cuvine și i-am spus să-și ceară scuze că mi-a speriat puișorii.

– Dar ei ce-au făcut? Au fost cuminți?

– Oh da! Trebuie să te bucuri, au tras perdelele și-au pus și zăvoul dublu, așa cum i-am învățat noi cînd am plecat.

– Oh … mă bucur că au fost ascultători! Bine, mă duc să-i felicit!

Tata-Urs a intrat în casă, iar puișorii erau pregătiți în pijamale pentru somn.

– Tati, tati , ce ne bucurăm c-ai venit, spuseseră toți ursuleții bucuroși.

– Ați fost cuminți astăzi?

-Da! Dar ne-am speriat foarte tare! Un urs uriaș, n-am mai văzut niciodată, a vrut să ne strice căsuța!

-Și voi ce-ți făcut?

– Păi am fost ascultători și am făcut exact ce ne-ați spus!

– Bravo, dragii mei! Pentru că este târziu, uitați aici, câteva bunătăți, fiecare câte o mură, una cea cea mai frumoasă pe care o vreți voi! Și-apoi, vă pregătiți de culcare, ați înțeles?

– Da, tăticule!

-Apoi, interveni Mama-Urs.Vă ștergeți cu șervețele și… apoi, știți ce aveți de făcut?

– Da, da! Strigară ursuleții bucuroși.

– Înainte de culcare, ce facem ursuleți dragi?

– Spunem rugăciunea!

– Bine… cu toții, haideți! Și-apoi o să vă spun: Noapte bună!

Ursuleții și-au spus rugăciunea, s-au închinat, au spus noapte bună părinților și s-au culcat liniștiți. Și părinții, după ce-au servit și ei, au aranjat bucătăria, au aranjat paturile și s-au pus la odihnă.

În pădure era foarte întuneric; deodată, în căsuță, pe geam intră o rază de lumină.

– Uau, a apărut Luna, zise Mama-Urs. Ia uite ce frumos dorm puișorii noștri. Dragii de ei. Mă bucur că au fost ascultători.

Și așa s-a încheit povestea noastră cu Ursul-Uriaș și cei trei ursuleți ascultători.

 

 

 

 

 

 

Legătură | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

POEZIE – PORTUL NOSTRU ROMÂNESC

Portul nostru românesc, 

Mult îmi place, și-l iubesc.

E un port tradițional

Și  la vale și la deal.

 

Ia noastră românească

E hăinuță strămoșească.

Au purtat-o și bunicii

Azi, o poartă și voinicii.

  

Mult îmi place România

Binecuvântă-i, Doamne, glia

 Să rămână tot frumoasă,

 Mândra noastră, mândră casă.

 

Publicat în Articole | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Furnicuţa POEZIE

             Autor: Rebeca Butnariu

 În cămară la furnică,

Toate rafturile-s pline.

Mititica-i fără frică

Pentru iarna care vine.

 

Furnicuţa hărnicuţa,

Toată vara a muncit.

Bob cu bob a strâns drăguţa

Şi de toate-a pregătit.

 

Furnicuţa-i muncitoare,

Nu stă nici măcar un pic.

Greieraşul, frăţioare,

Nu şi-a pregătit nimic!

 

Şi-apoi când frigul apare

Şi câmpia s-a uscat,

Greieraşul vrea să ceară

La furnică, de-mbucat.

 

– Dă-mi şi mie de mâncare,

Doar un bob, oricât de mic,

Căci stomacul rău mă doare,

Şi  afară-i foarte frig!

 

  Dar furnica-l ceartă iară

  Pe micuţul greieraş:

– Ce-ai făcut tu astă-vară?

– Ştiu! Cântai ca un poznaş!

 

   Acum du-te iar şi cântă

   La chitară, mic poznaş,

   Dar la vară, ia ascultă:

– Treci la muncă, greieraş!

 

 

 

 

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Căţeluşul supărat POEZIE

       Autor: Rebeca Butnariu

Căţeluşul cel pufos

Este iar morocănos.

Vrea un os cu carne multă,

Dar stăpânul, nu-l  ascultă.

 

 Când mâncarea o primeşte,

Vrea să vadă iar ce este

Dacă nu-i un os cu carne,

Se aşează-n două labe.

 

Stă cu capul aplecat

Şi boticul supărat.

Băieţelul îl priveşte,

Mirat, dar se dumireşte.

 

– Hei, căţel cu blana deasă,

Ia pofteşte tu la masă,

Căci cărniţa-i pentru mine

Şi doar osul pentru tine!

Publicat în Articole | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Poezia ”Ce-i viaţa ta?”

        Autor: Rebeca Butnariu

Ce-i viaţa ta?
E ca o pan
ă,
Ce zboar
ă-ncet, dusă de vânt.
C
ălătorie ce porneşte
La na
ştere, pân la mormânt.
 
Ce-i via
ţa ta?
E ca o floare,
Ce
înfloreşte-aşa frumos!
Dar se-ofile
şte şi-apoi moare,
Pe veci, de nu-i
 î
n ea Hristos!
 
Ce-i via
ţa ta?
E ca
şi vântul.
Putenic sufl
ă pe pământ.
Dar c
ând s-a dus,
Nu se mai vede.
Nu-i amintire pe p
ământ!
 
 
Ce-i via
ţa ta?
E ca stiloul,
Cu care scrii mereu trec
ând.
Dar c
ând rezerva se temină,
Nu va mai scrie pe p
ământ.
 
Ce-i via
ţa ta?
E ca s
ămânţa.
Ca gr
âul pus în bun pământ.
R
ăsare, creşte şi se coace,
Apoi sf
ârşeşte, treierând.
 
Ce-i via
ţa ta?
E-o lum
ânare,
Ce arde-ncet
şi drept în sus.
Dar va dispare f
ără urmă,
De nu-i lumina ta Isus!

Ce-i viaţa ta?
E ca un abur.
Abia-l z
ăreşti cu ochiul tău
De nu g
ăseşti în ea valoare,
În viaţa ta nu-i Dumnezeu!
 

Ce-i via
ţa ta?
E ca un soare.
R
ăsare dimineaţa blând.
Dar vine seara
şi apune
Pe cer, o lun
ă apărând!
 
Ce-i via
ţa ta?
E ca stelu
ţa,
Ce lumineaz
ă-n depărtări.
De-L ai pe Dumnezeu
în tine,
Va lumina spre alte z
ări.
 
Ce-i via
ţa ta?
E ca vapoul,
Ce pleac
ă şi ajunge-n port.
De vrei s
ă-L întâlneşti pe Domnul
F
ă  din Cuvânt un paş
aport.
 
Ce-i via
ţa ta?
E ca
şi tenul.
Cu suierat prelung porne
şti.
Dar vine-o zi câ
nd se temină,
C
ălătoria ce-o  goneşti.

Ce-i viaţa ta aici pe glie?
Ce-i via
ţa ta jos pe pământ?
Tr
ăieşte-o dar cu demnitate,
C
ăci vine Domnul în curând!
 
Adu-
ţi aminte azi creştine,
Tu c
ălător eşti pe pământ.
Dar cum c
ălătoreşti contează,
De vrei s-ajungi
în Cerul sfânt.

Şi dacă viaţa ta-i un abur…
Şi dacă viaţa ta-i un vânt…
Ia-L pe Isus s
ă  te înveţe
Adun
ă aur şi nu vânt.
 
O via
ţă cu Hristos în ceruri,
O via
ţă-n Cerul fericit,
La nunta Mielului
în slavă,
Tu vei uita ce-ai suferit!
 
F
ă viaţa ta să fie un soare,
F
ă viaţa ta să fie un cânt.
F
ăţi viaţa plină de valoare,
F
ă bine cât eşti pe pământ!
 
 
Cu Isus, via
ţa ta-ncolţeşte,
Ca gr
âul în pământul bun.
Spre ve
şnicia ce răsare
Şi-o Nouă Viaţă aducând!

 AMIN!

 În slujba Lui,
                       Prof. Rebeca Butnariu
 

Publicat în Uncategorized | Etichetat , | Lasă un comentariu

Poezia ”Samariteanul milostiv”

     Autor: Rebeca Butnariu

 Un om trecea prin Ierihon
Pe drumul ce umblau t
âlharii,
Şi l-au bătut, l-au jefuit,
Aproape mort, era s
ărmanul.
 
Trecu  un preot pe acolo,
Trecu
şi un levit îndată.
Dar nim
ănui, nu i-a păsat,
De omul ce z
ăcea în baltă!
 
Dar un samaritean milos,
Se-opre
şte-n grabă lângă dânsul.
Îi leagă rănile ce-l dor,
Îi şterge lacrima şi pânsul.
 
Da! El n-a stat nep
ăsător,
Şi n-a trecut mai pe alături.
Ci s-a oprit mai r
ăbdător
Tr
ăgând încetişor de hăţuri.
 
Dar n-a f
ăcut el doar atât,
Ci l-a luat cu el c
ălare,
L-a dus la hanul cel mai bun,
I-a dat
şi apă şi mâncare!
 
Dar nu l-a p
ărăsit apoi,
Ci l-a l
ăsat în siguranţă.
S
ă se-odihnească, mai vioi,
La-ntoarcere ca s
ă-l găsească.


 Şi-a plătit tot ce trebuia
Ca omul s
ă se facă bine.
A
şa-i spusese inima
Din mil
ă, dar şi din iubire.
 
La fel
şi Isus a făcut,
Cu mine
şi cu tine, frate,
El via
ţa chiar şi-a dăruit,
Ca s
ă ne scape de la moarte!
 
El a pl
ătit în locul tău,
Povara grelelor p
ăcate.
Şi de tâlhaul cel mai rău,
Ne-a izb
ăvit, cu-a Sa dreptate!
 
La hanul
înduării Sale,
Ne-a dus Isus, cu mult
ă milă.
Pl
ătit-a preţul cel mai mae,
Din dragoste
şi nu din silă.
 
La fel Isus ne-a pouncit:
Ca El s
ă facem noi asemeni.
Aproapele noi s
ă-l iubim,
Pe ori
şicare dintre semeni.
 
Ascult
ă azi Cuvântul Său,
Nu trece
şi tu mai departe
Ci fii Samariteanul bun,
Cu El
în Ceruri să ai parte!

 

Publicat în Articole | Etichetat , , | Lasă un comentariu

STRIGĂTUL COPIILOR FURAŢI

                                                                                  Autor: Rebeca Butnariu 

Nu ne lăsaţi ca să fim daţi la fiare!

Nu ne lăsaţi, suntem fără putere!

Suntem copii cu suflete curate,

Suntem furaţi fără a noastră vrere!

 

Nu! Nu! Nu suntem de vânzare!

Nu suntem obiecte sau produse!

Nu suntem trenuri şi nici avioane,

Suntem COPII  şi avem SUFLETE!

 

Când Dumnezeu ne-a coborât din ceruri,

Şi-n noi suflat-a duhul de viaţă,

El nu ne-a dăruit lui barnevernet

El ne-a ales o Mamă  şi un Tată!

 

O, câţi copii din lumea asta mare,

Trăiesc în închisori reci şi urâte,

Nu pot să vadă răsărit de soare!

Şi mama nu-i acolo să-i sărute!

 

Uniţi-vă! Căci fără unitate,

Vrăjmaşul de găseşte vreo spărtură,

Va căuta cu orice chip şi cale,

Să  intre-acolo, să aducă ură!

 

Uniţi-vă! Strigaţi în gura mare,

Ca  zidul Ierihonului să cadă!

Voi să cântaţi, cântaţi mereu, mai tare,

Căci Însuşi Domnul va ieşi la luptă!!!

 

Şi-atunci când lupta va începe

Ca Moise, mâinile spre Cer ridică.

Încrede-te în Domnul Cel Puternic,

Când El conduce, tu eşti fără frică!

 

El este Împăratul ce domneşte,

El este suveran în TOT şi-n TOATE!

Să ştiţi! Când Dumnezeu iese la luptă,

În lume va aduce-a Sa DREPTATE!

 

Amin!

În slujba Lui,

 Prof. Rebeca Butnariu

 

Publicat în Articole | Etichetat , , | 1 comentariu

Poezia ”Încrede-te în Domnul”

Când inima adânc suspină

Și gândul tău pribeag aleargă,

Și rătăcești fără lumină,

Spre Cer privirea ți-o îndreaptă.

 

Când vezi vrăjmașii tăi puternici,

Și vor doar răul să-ți dorească

Tu nu uita că sus din Ceruri,

Se-apleacă-o mână împărătească.

 

Când gândurile tale negre

Și-ngrijorarea te cuprinde,

Cheamă-L pe Domnul cu suspine

Și-ndată, mâna-ți va întinde.

 

Când întristarea-ți fură pacea,

Când ochii, lacrimi multe varsă,

Nădejdea ta-i la răsplătirea

Și bucuria ce te-așteaptă.

 

Când disperarea te cuprinde

Și vrei să duci povara singur,

Isus, o mână îți întinde,

În brațul Lui, e cel mai sigur!

 

Când deznădejdea te apasă

Și nu mai ai puteri de luptă,

Spre Dumnezeu ruga-ți îndreaptă,

Un înger va ieși la luptă!

 

Când vezi în jurul tău pustiul,

Când nici o apă nu se-arată

Din inimă de-L rogi pe Fiul,

De sus îți va trimite apă.

 

Când așteptarea-i tot mai lungă…

Și timpul tot mai greu te-apasă,

Când dorul iarăși te frământă…

Tu crede! Domnul nu te lasă!

 

Când fiarele și-arată colții

Și vor să-ți spulbere credința,

Rămâi pe Stânca Mântuirii

Isus ți-aduce Biruința!

Amin!

 

În slujba Lui,

Rebeca Butnariu

Publicat în Articole | Etichetat , | Lasă un comentariu

„Vreau să vină mama acasă! Vreau să am și eu o mamă, ca toți ceilalți copii din grupă!’

   Căutând prin agendele mele mai vechi,  am găsit o pagină dintr-un ziar în care a fost publicată poezia „Copilul din canal” de Petru Dugulescu .  

Astfel,  mi-am amintit de iniţiativa pe care o avusese soţul meu Ionel , cu mulţi ani în urmă , când împreună cu  fratele Petru Dugulescu , pe atunci deputat în Parlamentul României, au oferit tuturor parlamentarilor din România, câte un exemplar din Noul Testament. Dumnezeu s-a folosit de fratele Dugulescu prin funcţia pe care o deţinea atunci, spre a le trezi conştiinţele celor de la conducerea ţării.

    George Washington  spunea: „Este imposibil să guvernezi lumea fără Dumnezeu şi fără Biblie!”

    Nu ştiu câţi dintre cei care au primit atunci  Noul Testament,  îl  mai au în casele lor; nu ştiu dacă au citit măcar puţin din el, dar ştiu un singur lucru:  acel Nou Testament le va fi mărturie în Ziua Judecăţii.

   Nu ştiam că Dumnezeu plănuise cu mult timp în urmă, ca fratele Petru Dugulescu să aibă impact şi în viaţa mea, prin poezia pe care acesta  a compus-o şi se regăseşte mai jos.

   În cariera mea didactică am întâlnit mulţi copii abandonaţi de părinţi. Sunt mamă, şi cunosc foarte bine ce dorinţe sincere se ascund în inima copiilor . Odată i-am întrebat pe copiii din grupa la care lucram, ce cadou îşi doresc de 1 iunie. Am fost impresionată până la lacrimi de răspunsul unui băieţel de 3 ani: „ Doamna Rebeca,  nu vreau dulciuri, nu vreau jucării, nu vreau altceva. VREAU SĂ VINĂ MAMA ACASĂ! VREAU SĂ AM ŞI EU O MAMĂ! Mi-am dat seama că nu-i pot  îndeplini dorinţa deoarece mama lui era plecată în  Italia , părăsindu-l pe copil şi lasându-l în grija unor bunici săraci, ( care mi se plângeau că nu au cum să-i ofere tot ce își dorește copilul dar că-i pot oferi multă dragoste sinceră),  aşa că i-am promis că pe 1 iunie,  eu voi fi mama lui, sărbătorindu-l alături de fiica mea, care  este născută pe 1 iunie şi alături de  ceilalţi copii din grupă.

     Nu pot exprima în cuvinte durerea şi suferinţa ce o descoperi pe faţa şi în sufletul acestor copii nevinovaţi (Oare ce o fi în sufletul copiilor familiei Bodnariu????????)

  Poezia „Copilul din canal” ar putea deveni  tristul cîntec al tuturor copiilor abandonaţi din Romania.

   Mă rog ca Dumnezeu să binecuvinteze toţi copiii abandonaţi şi doresc ca noi să ne facem timp să-i vizităm,  să-i ajutăm, să-i îmbrăţişăm şi să le spunem despre dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu!

   Rugaţi-vă pentru copiii României!

Copilul din canal

 de Petru Dugulescu                   

Copilul din canal e un intrus
Ce s-a născut fără să-şi ceară dreptul.
O mamă fără suflet l-a adus
Şi nu i-a dat nici inima, nici pieptul.

L-a părăsit atunci într-un spital
La doar o zi de când din ea se rupse
Şi se lăsă purtată iar de val
Iar el zvârlit din loc în loc crescuse.

Cu pâinea întristării l-au hrănit
În casele de tristă rezidenţă,
La baie, cu furtunul l-au clătit
Şi l-au disciplinat fără clemenţă.

Atras de mic de-al libertăţii dor
Când desena vapoare pe hârtie
Porni să îşi croiască un viitor:
Copil bătrân, fără copilărie

Şi-l văd prin noapte ca un pipirig
Nedespărţit de punga ucigaşă,
Sătul de foame, tremurând de frig,
Cărându-şi sărăcia într-o plasă.

Târându-şi existenţa de hoinar
Prin trenuri reci şi săli de aşteptare,
Ei îl numiră cinic „boschetar”
O specie în curs de dezvoltare.

Din stradă va ajunge-n puşcării
Căci va lua o viaţă pentru o pâine
Căci n-avut şi el ca alţi copii
Părinţi să se îngrijească pentru mâine.

Familia, părinţii iubitori,
E dorul ce într-una îl frământă:
Să fie între fraţi şi-între surori,
Să fie învăţat din Cartea Sfântă.

Suntem un neam creştin şi suveran
Intrând în Europa şi în lume
Dar cine se coboară-n subteran
La fiii României fără nume?

Copilul din canal e-un anonim
Nu i-am putut găsi genealogia
Dar l-am numit simbolic „Onisim”
Şi-n inimă îi port fotografia.

În slujba Lui,

Rebeca Butnariu

Publicat în Articole | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu